De la Darius Vâlcov și tablourile plimbate prin cimitire, până la Dumitru Buzatu cu portbagajul – transport valori, și mai nou bani ținuți în cutii de pantofi și împărțiți metodic, iată că România nu duce lipsă de exemple. Nici de recurență. Dacă ar fi cazuri izolate, am putea vorbi despre slăbiciuni individuale, despre oameni care au cedat. Dar când aceleași tipare apar constant, în aceleași zone de putere, nu mai e despre indivizi. E despre calitatea oamenilor care alimentează sistemul și, mai adânc, despre standardele pe care o societate le mai poate recunoaște ca standarde.
Există o replică a lui Ilie Bolojan la interviul de ieri de la Piața Victoriei la EuropaFM Citez din memorie: „În dreapta cum intri în Palatul Victoria sunt tablourile primilor miniștri. Oameni care, în momente grele, au luat decizii incomode, dar necesare.” Te oprești o secundă și înțelegi ce vrea să spună: au știut că vor fi urâți, și tot au făcut ce trebuia. Apoi te uiți la aceleași scaune, azi. Ciucă, Ciolacu, Grindeanu, Cîțu. Istoria nu îi va ține minte pentru ce au făcut, ci pentru ce au evitat: pentru amânări, pentru compromisuri, pentru deciziile pe care nu le-au luat când era nevoie.
Există un film, o miniserie pe Netflix, ficțiune, da, dar unele ficțiuni văd mai clar decât discursurile politice. În Urgență radioactivă, cineva spune: „Uneori, consecințele a ceea ce nu facem sunt incomparabile cu consecințele a ceea ce facem.” România trăiește de 35 de ani exact în spațiul ăsta, al nefăcutului, al amânatului, al lui „nu e momentul”. Întrebarea e de ce.
Răspunsul nu e în portbagaje. E mai în spate.
Patruzeci și cinci de ani de comunism n-au fost doar dictatură economică sau politică. Au fost o operațiune sistematică de ștergere a memoriei: elite eliminate, modele interzise sau compromise, istorie rescrisă cu mâna fermă a celor care aveau de ascuns. Două, poate trei generații au crescut fără acces real la adevăr, fără să știe cine a avut coloană vertebrală, fără să înțeleagă ce înseamnă să pierzi totul fără să-ți pierzi conștiința. Coposu, Rațiu, Regele Mihai nu au fost doar eliminați fizic sau politic, ei au fost scoși din memorie. Iar un popor care nu știe că au existat nu poate să ceară nimănui să le semene. În locul lor, discursul public a fost ocupat de supraviețuire și compromis, de salam cu soia și „nu ne vindem țara”. Iar în ’89, când România ar fi putut rupe ceva cu adevărat, n-a rupt destul. Vechile structuri au rămas, nu s-a produs nicio curățare reală, nicio asumare colectivă.
De atunci, filtrul de selecție în politică nu a mai fost niciodată competența sau integritatea, ci loialitatea și utilitatea. Iar un sistem care selectează după criteriile astea nu produce excepții, el produce tipare, rețete. E ca un rezervor de apă în care torni constant lichid contaminat: nu contează cât de curată era sursa inițială, în timp întregul sistem devine impropriu consumului. Nu pentru că fiecare picătură e murdară, ci pentru că standardul a fost coborât suficient de mult încât impuritatea a devenit normalitate.
Și totuși, reacția publică rămâne selectivă. Pentru unii analizăm diplome și biografii cu lupa. Pentru alții trecem repede peste fapte mult mai grave, ca și cum ar face parte din peisaj. Asta e poate cea mai periculoasă etapă nu atunci când apare corupția, ci din momentul în care încetăm să o mai tratăm ca pe o anomalie.
Problema nu e că nu avem acces la informație. Avem tot, oricând, la un click distanță. Problema e că nimeni nu ne-a învățat ce să facem cu ea. Școala nu formează gândire critică, nu te învață să analizezi o sursă, să pui la îndoială, să faci diferența dintre adevăr, opinie și propagandă. Te învață să reproduci, nu să gândești. Iar o societate care nu gândește e ușor de condus, ușor de divizat, ușor de convinsă că ce vede în portbagaj e ghinion, nu sistem.
Fără memorie istorică nu ai niciun criteriu după care să judeci prezentul. Fără criterii nu ai discernământ. Și fără discernământ, ceea ce numești libertate e doar o iluzie confortabilă, un lanț pe care nu îl simți și, tocmai de aceea, nu ai niciun motiv să vrei să îl rupi.
Întrebarea nu mai e cine urmează să fie prins cu banii în cutie de pantofi. Întrebarea e dacă mai știm să cerem și altceva.
