Românul are o relație specială cu statul. Este ca o căsnicie toxică la distanță: el nu sună niciodată, nu întreabă ce face, nu se implică, dar o dată la patru ani apare la ușă cu buletinul în mână și urlă: „De ce nu m-ai făcut fericit?”.
Ne trezim după patru ani de hibernare civică, ne ștergem somnul de pe ochi și intrăm în cabina de vot cu lista de dorințe. Nu mergem acolo să facem ceva pentru țară, ci să vedem ce ne dă țara tot ca un fel de pomană electorală, doar că ne-am adus singuri farfuria goală de acasă.
Ironia face că exact în ziua în care ești chemat să faci ceva, tu te întrebi ce au făcut alții pentru tine. Este ca și cum te-ai duce la un interviu de angajare și l-ai întreba pe manager: „Și tu ce ai făcut pentru mine în ultimii patru ani, cât eu am stat acasă?”
Programul civic al spectatorului cu popcorn
Între alegeri, cetățeanul român mediu are un program civic foarte ocupat:
- Luni: Se plânge la cafea.
- Marți: Dă share la un video cu „toți sunt la fel”.
- Miercuri: Constată că țara asta e de vânzare.
- Joi: Anunță că pleacă.
- Vineri: Uită că a zis asta.
- Sâmbătă și duminică: Pauză meritată.
Apoi, brusc, în duminica electorală, devine analist politic, expert în constituție și moralist de serviciu. Își aduce aminte de toate nedreptățile lumii fix când trebuie să bifeze o căsuță.
Întrebările alea bune: „Cine a votat legea aia?”, „Unde s-au dus banii?”, „De ce e spitalul ăla o ruină?” pare că le punem doar la vot. Adică exact când este prea târziu să mai aflăm răspunsul. Este ca și cum ai întreba instalatorul ce țeavă a pus după ce ți-a inundat deja casa.
Momentul să-l întrebi pe primar ce face este marți la ora 10:00, când este la birou, nu duminica la patru ani, când este la urnă cu tine. Momentul să vezi ce votează parlamentarul tău este în fiecare zi pe site-ul Camerei, nu pe buletinul de vot unde scrie doar un nume frumos. Partidele știu asta. Au construit cariere întregi pe faptul că vei apărea dezorientat și iritat o dată la 1.460 de zile, și că o promisiune populistă este suficientă să-ți cumpere decizia sau măcar indiferența.
Pretenții olimpice, implicare de județeană
Pretențiile noastre rămân însă olimpice. Vrem stat ca în Germania, cu implicare civică din România. Vrem politicieni suedezi, votați de oameni care se informează de pe TikTok între două manele. Vrem drumuri, școli și spitale, dar considerăm că a merge la o ședință de consiliu local este o pierdere de timp. Vrem transparență, dar n-am deschis niciodată o hotărâre de guvern. Vrem competență, dar ne informăm doar din titluri.
Adevărul, crud și fără machiaj, este acesta: nu statul ne-a trădat, ci absența noastră. Nu politicienii ne-au mințit primii, ci noi ne-am mințit singuri, spunându-ne că participăm, când de fapt doar asistăm, cu ochii pe jumătate închiși. Democrația nu moare din lovituri puternice. Moare încet, în liniște, sufocată de indiferență. Moare când cetățeanul devine o umbră care apare o dată la patru ani, pune o ștampilă ca pe un pansament peste o rană infectată și apoi dispare iar în întuneric.
Adevărul sarcastic este simplu și neplăcut: statul nu este mamă, este oglindă. Îți dă înapoi exact câtă atenție i-ai dat. Răspunsul corect la vot nu este „Ce-mi dai?”, ci „Ce dau eu?”. Dar asta ar presupune să recunoaștem că democrația nu este livrare la domiciliu.
Așa că data viitoare când intri în cabină, amintește-ți: nu ești la ghișeul de reclamații. Ești la interviul tău de angajare ca cetățean. Iar CV-ul tău are o singură linie: „Prezent o dată la patru ani, expert în așteptări”.
Pune ștampila liniștit. Ai muncit patru ani pentru momentul ăsta.
Adică, de fapt, n-ai muncit deloc.
