România nu are o problemă de oameni politici. Are o problemă de spectatori care privesc scena politică precum un incendiu într-un azil: cu groază, cu fascinație și cu o inexplicabilă convingere că focul se va stinge singur dacă strigi destul de tare „Hoții!”.
Moțiunea a trecut, guvernul s-a prăbușit, iar negocierile pentru noul premier au început cu solemnitatea unui ritual funerar repetat prea des. Toți vorbesc despre „situația complicată”, „nevoia de consens” și „interesul național”. Și toată lumea știe cum trebuie condusă țara.
Să se dea la săraci. Să nu se ia de la bogați. Să crească salariile. Să scadă prețurile. Să avem spitale ca în Germania și responsabilitate ca în poveștile de dezvoltare personală scrise de oameni care nu și-au plătit niciodată impozitele la timp.
România trăiește într-o utopie metabolică: un organism care vrea să consume fără să digere, să crească fără să se hrănească și să trăiască fără să-și asume nicio rană. O țară care visează la prosperitate fără sacrificiu, ca un pacient care cere transplant de ficat, dar refuză să renunțe la băutură.
La fotbal și la politică se pricepe tot românul. Diferența e că la fotbal există arbitru. În politică, arbitrajul îl face memoria colectivă, care funcționează ca o fotografie arsă: vezi doar ce-ți convine, restul e fum.
Imaginea momentului: o națională care schimbă tot lotul exact când adversarul execută o lovitură liberă. Portarul vechi a dispărut ca un medic de gardă la ora 3 dimineața. Noul portar își caută mănușile ca un chirurg care realizează, în mijlocul operației, că a uitat bisturiul în alt salon. Fundașii se ceartă între ei cu energia unor pacienți dintr-un spital de psihiatrie lăsați fără supraveghere.
Iar selecționerii din tribune — acei profeți de ocazie — explică doct că ei ar fi convocat „oameni competenți”, aceiași oameni competenți care dispar în ceață imediat ce trebuie să semneze ceva cu responsabilitate reală.
Arbitrul nu oprește meciul pentru criză politică. Adversarul execută. Noi apărăm poarta goală cu speranță, improvizație și tradiționalul „lasă că vedem noi”, care în România funcționează ca un calmant ieftin: nu rezolvă nimic, dar amorțește suficient cât să nu țipi.
Dacă mingea trece pe lângă poartă, e semn divin. Dacă intră în vinclu, încep anchetele patriotice despre cine a trădat vestiarul. Niciodată nu apare întrebarea simplă: de ce jucăm, pentru a nu știu câta oară, fără portar?
Pentru că adevărata problemă nu e lipsa oamenilor capabili. Problema e că incompetența e singurul parazit care nu moare niciodată. Se hrănește cu bugete, se reproduce prin pile și se transmite ereditar, ca o boală genetică pe care nimeni nu vrea s-o recunoască.
Între două alegeri, nu cerem dovada competenței. Votul a devenit un ritual emoțional, un exorcism colectiv în care încercăm să scoatem demonii altora, nu pe ai noștri. După vot, ne întoarcem la viețile noastre, convinși că democrația e un fel de talisman: îl porți o dată la patru ani și te protejează de rău. Apoi dispare interesul.
Ce a făcut alesul? Ce a blocat? Câte rude a angajat? La câte ședințe a lipsit? Detalii. Birocrație. Noi suntem ocupați să dezbatem cine a avut privirea mai „hotărâtă” la talk-show. Clasa politică a înțeles miracolul: nu trebuie să livrezi rezultate. Trebuie doar să livrezi vinovați. Preferabil proaspeți, ca într-o piață de pește unde mirosul e acoperit cu gheață și strigăte.
E vina moștenirii grele. E vina Bruxelles-ului. E vina opoziției. E vina fostului guvern. E vina viitorului guvern. Uneori e vina cetățenilor, pentru că au tupeul să creadă că taxele nu sunt o formă de penitență medievală.
Între timp, statul funcționează ca un spital fără medici: din inerție, improvizație și speranța că pacienții nu mor toți în aceeași zi. „Accountability” e un cuvânt exotic, bun de pus în proiecte europene și ignorat cu aceeași eleganță cu care ignori un diagnostic grav. Iar electoratul participă cu entuziasmul unui pacient care își schimbă pansamentul, dar nu observă că rana e infectată până la os.
Poate cea mai sinceră definiție a politicii românești e asta: o țară în care toată lumea visează la viitor, dar aproape nimeni nu verifică prezentul. O cultură a resemnării ritualice, unde știm că e rău, spunem că e rău, dar votăm cu aceeași logică cu care alegem sicriul: „nu contează, oricum nu-l mai văd”.
Meciul continuă. Tabela merge. Adversarul atacă. Iar tribunele jubilează, convinse că dacă huidui suficient de tare, mingea se sperie și iese singură afară. Și, desigur, nu retrogradăm niciodată, doar repetăm aceeași greșeală, cu aceeași pasiune, pe același stadion care se ruinează sub noi.
