PSD îmbracă bine. Funcții, contracte, imagine, protocol, mașini cu număr de serviciu și discursuri despre România profundă. Îmbracă oameni care altfel ar fi rămas ce erau: mediocri cu ambiții, locali cu pretenții, șefi de sector în căutarea unui județ. Partidul e un dulap mare. Intri în el și ieși altfel. Nu mai bun, dar mai îmbrăcat.
Politicianul de partid e produsul pur al acestui dulap. A crescut în partid cum cresc ciupercile după ploaie: repede, în întuneric, acolo unde e umed și cald și nimeni nu pune întrebări incomode. Președinte de consiliu județean azi, candidat la tot ce mișcă mâine. Omul care nu există în afara funcției, pentru că funcția e singura haină pe care o are.
Dar dincolo de funcție e povestea din spate, pe care n-o spune nimeni la tribună. Frustrarea asta, de a face combinații, de a epata, de a arăta că ai ajuns, nu se naște din nimic. Se naște dintr-un trecut în care n-ai fost nimic. Din copilăria la coada vacii, din satul sau cartierul în care erai nimeni și știai că ești nimeni și juraseși că n-o să mai fii niciodată. Ajungi la putere și prima reacție nu e să faci ceva util. Prima reacție e să arăți. Ceasul. Mașina. Papucii. Vacanța. Nevoia de a epata e direct proporțională cu umilința îngropată. Nu e lux. E răzbunare pe un trecut pe care nu l-ai depășit, doar l-ai acoperit.
Omul care a crescut cu normalitatea nu simte nevoia să o demonstreze. Nu poartă ceas de 200.000 de euro la o întâlnire publică. Nu vine la Primark în papuci de 900. Nu face din ostentație un limbaj politic, pentru că nu are nimic de dovedit și nimeni de impresionat. „Ăsta sunt, n-are rost să par altcineva.” Asta e logica omului obișnuit cu sine. Nu e virtute specială. E simplu echilibru.
Politicianul are ceas de 200.000 de euro. Are venituri declarate care nu justifică nimic din ce se vede. Și totuși, nici electoratul nu se miră, nici procurorii nu se grăbesc. S-a instalat o normalitate a absurdului în care ceasul e acolo, e văzut, e fotografiat, e comentat, și apoi totul continuă. Nu pentru că lumea nu înțelege. Ci pentru că a obosit să mai ceară socoteală și a ales, confortabil, să nu mai vadă.
Politicianul de serviciu a înțeles mai devreme decât alții că în PSD trebuie să arăți că ai ajuns. Nu să demonstrezi că muncești. Să arăți. Papucii de 900 de euro la inaugurarea unui Primark nu sunt o gafă. Sunt un manifest. Vii la templul accesibilității, magazinul pentru oameni cu bani puțini, și vii îmbrăcat ca să nu fii confundat cu clientela. Ca să fie clar cine taie panglica și cine stă la coadă. Ironia nu îl atinge. Nici nu o vede. Pentru că pentru el, ca și pentru alții ca el, distanța față de sărăcie nu e ceva de care să-ți fie rușine în secret. E ceva de afișat cu mândrie.
Asta e esența. Nu ostentația ca accident, ci ostentația ca program. Nu luxul ca recompensă privată, ci luxul ca semnal public: am ajuns, deci am dreptate. Slujirea cetățenilor nu apare nicăieri în acest calcul. Cetățeanul e decorul în fața căruia se face poza, nu beneficiarul pentru care se face treaba.
Și totuși, când PSD-ul te dezbracă, iar o face mai devreme sau mai târziu, rămâi cu ceea ce ai fost înainte de funcție. Mașina poate dispărea. Cabinetul poate fi evacuat. Secretara poate răspunde altcuiva la telefon. Contractele se termină. Fotografiile se îngălbenesc.
Caracterul rămâne.
Este singurul lucru pe care partidul nu ți-l poate da și singurul lucru pe care nu ți-l poate lua.
Cetățeanul care i-a votat nu are funcția politicianului. Nu are papucii lui. Nu are ceasul pe care nu-l poți justifica și pe care toată lumea îl vede și de care nicio autoritate nu-l întreabă. Are doar caracterul propriei alegeri și cu ăla trebuie să se uite în oglindă în fiecare dimineață, indiferent de cine conduce județul.
