Există un reproș care revine obsesiv în dezbaterea publică: statul nu funcționează. Spitalele sunt subdotate, școlile produc analfabeți funcționali, birocrația sufocă orice inițiativă. Statul e o mașinărie defectă. Și totuși, același stat este chemat să „facă ceva” de fiecare dată când prețul la energie crește, când combustibilul se scumpește, când inflația mușcă din salarii.
Nu e o contradicție. E o confuzie. Nu confundăm competența statului. Confundăm rolurile lui.
Reformarea unui sistem de sănătate înseamnă ani de schimbări reale: legislație, oameni, infrastructură, rezistență la presiuni politice. E un proiect de durată, cu rezultate care se văd într-un deceniu, nu într-un trimestru. Plafonarea unui preț înseamnă o decizie rapidă, un act normativ, un efect imediat. Nu e același lucru. Nu cere aceeași capacitate și nu produce aceleași rezultate. A le pune în aceeași balanță și a judeca statul după ambele cu aceleași criterii e ca și cum ai evalua un chirurg după cât de repede răspunde la telefon.
Intervenția în criză nu e greșită în sine. Ce s-a pierdut pe drum e altceva: guvernarea ca proiect continuu, nu ca serie de urgențe gestionate pe rând.
Când presiunea crește, statul reacționează. Când presiunea dispare, totul se oprește. Reformele rămân pe hârtie. Spitalele regionale nu apar. Curriculumul se schimbă de la un ministru la altul. Nimic nu se construiește cu adevărat. Și nu pentru că ar lipsi resursele sau inteligența, ci pentru că sistemul politic recompensează vizibilitatea imediată, nu soliditatea pe termen lung. Un politician care plafonează prețul mâine apare la știri. Unul care reformează finanțarea spitalelor timp de patru ani nu apucă să vadă rezultatul înainte de alegeri.
Statul român nu e slab pentru că e stat. E slab pentru că funcționează aproape exclusiv ca instrument de urgență, nu ca arhitect al unor sisteme funcționale. Diferența dintre cele două nu e de intenție. E de orizont.
Reflexul de a-l chema în criză nu e ipocrizie. E rațional. Când nu există altceva la îndemână, chemi ce ai. Dar devine periculos când reacția ține loc de strategie, an după an, guvern după guvern, criză după criză.
O plafonare calmează un val. Nu creează capacitate. O măsură de urgență acoperă o lună. Nu repară un sistem. Și cu fiecare intervenție de acest fel care funcționează suficient de bine încât să calmeze presiunea, se întărește convingerea că nu e nevoie de mai mult. Că merge și așa. Că reforma poate mai aștepta.
Nu poate. Și știm asta, undeva, fără să o spunem prea tare.
Dar continuăm să acceptăm substituția, pentru că e mai ușor să stingi incendii decât să construiești o stație de pompieri. Mai ales când alegătorii aplaudă fumul stins, nu fundația turnată.
Statul nu e nici demon, nici salvator. E oglinda orizontului nostru de timp. Iar când societatea în ansamblu, cetățeni, politicieni, presă, nu mai poate sau nu mai vrea să gândească dincolo de luna viitoare, statul devine exact ce i se cere să fie: un pompier fără stație, condamnat să alerge de la un foc la altul, stingând mereu și construind niciodată.
