În România, patriotismul politic nu se măsoară în kilometri de autostradă sau în spitale fără bacterii. Se măsoară în decibeli la microfon și vize pe pașaport. Avem o formă unică de iubire de țară: cea care se declară cu mâna pe inimă și se exersează cu copilul la terminalul „Plecări Internaționale”.
Miracolul Medical: Germania de Dâmbovița
În 2015 sub bagheta aceluiași premier care tuna: „Sunt român și sunt mândru de asta!”, am aflat că sistemul nostru medical e pregătit, capabil și comparabil cu cel din Germania.
A fost nevoie de Colectiv pentru ca realitatea să ardă, la propriu, propaganda.
În timp ce răniților li se spunea că spitalele românești pot face față, că sistemul e pregătit, că nu e nevoie de panică, oamenii mureau din infecții nosocomiale pe care statul le nega sau le minimaliza. Adevărul nu a venit din comunicate oficiale. A venit din certificatele de deces.
Atunci am învățat că, în limba de lemn a guvernării, „avem de toate” înseamnă, de fapt, „avem destule coșciuge”.
2. Miracolul educației: reforma pentru alții
Ani la rând, școala românească a fost masacrată sub reformele eterne ale Ecaterinei Andronescu. S-au schimbat manuale, s-au bulversat generații, s-a improvizat până când sistemul a devenit un tren care fluieră în gară, dar nu mai pleacă nicăieri.
Există totuși o excepție.
Pentru copiii „patrioților”, reforma a funcționat de minune: i-a reformat direct în studenți în Anglia, S.U.A. sau, mai nou, în E.A.U. Să girezi îngroparea viitorului pentru milioane de tineri e o bifă în CV dar să nu poți să-i vinzi propriului copil biletul pentru ‘România Educată’ e faliment moral. Când singura lecție de patriotism pe care a învățat-o fiica ta a fost traseul spre terminalul de plecări, înseamnă că ai fost un premier strălucit, dar un agent de turism și mai bun.
Mesajul pentru popor: „Pentru voi, școală de nota 4. Pentru noi, bursă pe alt continent.”
3. Miracolul familial: patriotismul cu bilet de ieșire
„Sunt român și sunt mândru de asta!” sună impecabil. Aproape cinematografic. Problema e că mândria asta funcționează cel mai bine de la distanță. E un patriotism de marketing: bun pentru discurs, insuficient pentru siguranța familiei.
Când propriul tău copil își construiește viitorul la 5000 de kilometri de proiectul de succes pe care tu l-ai condus, înseamnă un singur lucru: nici tu nu crezi în ce vinzi.
Iar cazul Irinei, blocată prin Emirate și repatriată cu scandal diplomatic, e chintesența acestei ipocrizii. Statul român e eșuat când nu servește interesele private, dar e bun de taxi când trebuie să aducă odraslele de la universitățile de lux pe care le-am ales tocmai pentru că universitățile noastre sunt praf. Din cauza voastră.
Cine mai stinge lumina?
Declari că ești mândru de România, dar guvernezi astfel încât românii să plece mâncând pământul. Apoi confirmi trimițându-ți copiii cât mai departe de ceea ce ai construit. Trei contradicții cât o viață de om. Și cât un drapel care flutură frumos în fața unui bilet doar dus.
Rămânem noi, restul, să ascultăm aceleași discursuri despre mândrie națională, livrate de inși care scot tricolorul de la naftalină din patru în patru ani, fix înainte să-și verifice dacă pașaportul diplomatic e încă valabil.
Pentru ei, România nu e acasă. E locul unde se urlă cu patos în română și se trăiește în engleză, cu Priority Boarding.
Nouă nu ne lasă decât steagul de pe afiș și nodul ăsta din gât care nu mai trece.
