România are un talent rar: poate transforma aproape orice țipăt, bârfă sau gest ridicol într-un fel de aur mediatic. Talentul e opțional, inteligența e bonus, dar zgomotul e obligatoriu.
Vedete de carton – festivalul absurdului
Există oameni care nu fac nimic de valoare, dar apar peste tot, ca niște fantome vocale de la un concert prost:
- Țipă la televizor sau pe rețele, iar fiecare cuvânt fără sens e tratat ca o revelație.
- Se ceartă cu alți zgomotoși, pentru că conflictul e moneda de schimb.
- Publicul se uită, ironic sau nu, și le dă combustibil. Fără clicuri, fără like-uri, fără share-uri, fantomele se evaporă.
E ca și cum ai hrăni o pisică invizibilă doar ca să-ți sară pe tastatură și să strice tot.
Fast-food cultural
Totul e fast-food:
- nu te provoacă,
- nu te obligă să gândești,
- e ca un covrig prăjit: cald, confortabil, și 100% fără substanță.
Paradoxul suprem: publicul spune „nu suport asta”, dar știe fiecare detaliu scandalos. E ca și cum ai urî mizeria și ai strânge-o în frigider ca să o studiezi mai târziu.
Cultura „merge și-așa”
Problema nu e că există genuri ușor accesibile sau persoane superficiale. Problema e că ele sunt norma.
- Oamenii competenți, creativi, inteligenți: nu apar la televizor, nu devin virali, nu fac headline-uri.
- Cei zgomotoși, superficiali, aberanți: fac turul lumii digitale în 24 de ore.
E ca și cum ai transforma un clovn care aruncă cu roșii în public într-un profesor universitar. Doar că roșiile sunt la fel de nutritive ca scandalul: deloc.
Soluția
Stop making stupid people famous. Nu e elitism, e igienă culturală.
- Nu trebuie să asculți simfonii.
- Nu trebuie să citești filosofie.
- Trebuie doar să nu mai aplauzi prostia doar pentru că are hashtag.
Fără public, „vedetele de carton” se dezumflă. Rămâne doar un om care țipă într-o cameră goală, în timp ce oglinda râde de el.
Și poate, încet, promovăm oameni care chiar au ceva de spus. Mai puțin zgomot, mai mult sens.
