Căderea Guvernului Bolojan a arătat ca o finală de Champions League jucată de oameni care nu cunosc regulile, dar se bucură oricum. 281 de voturi. Cel mai mare număr din istoria Parlamentului României. Nimeni nu părea interesat de întrebarea esențială: ce urmează după victorie?
Politica românească are o obsesie veche și bine întreținută: cucerirea puterii. Nu folosirea ei. Nu administrarea ei. Doar cucerirea. Îi spun Sindromul Troian nu din pasiune pentru mitologie, ci pentru că mecanismul e identic după trei mii de ani, cu actori mai slab distribuiți. Cetatea deschide porțile nu pentru că are încredere, ci pentru că oboseala bate prudența. Iar în ziua victoriei, toți sunt prea ocupați cu celebrarea ca să observe că în spatele calului nu există un proiect comun, ci strategii incompatibile care coincid temporar.
Guvernul Bolojan a preluat puterea cu un deficit de 9,3% din PIB, cel mai mare din Uniunea Europeană, moștenit prin amânări, cheltuieli populiste și improvizație fiscală sistematică. Măsurile care au urmat nu au venit într-un context favorabil. Reformele care produc costuri rapide sunt sancționate politic mai sever decât ani întregi de clientelism suportabil electoral. Sistemul pedepsește reforma mai eficient decât pedepsește jaful.
Imaginea revelatoare nu a fost votul opoziției. A fost alta: PSD, partid care semnase acordul de coaliție, a inițiat și susținut demolarea majorității pe care o construise. Există o regulă simplă în comerț: „you broke it, you buy it”. În politica românească regula funcționează exact invers. Actorii politici dărâmă guverne din care au făcut parte și se comportă apoi ca spectatori inocenți ai dezastrului. Dacă ai participat la guvernare, ai participat și la acumularea problemelor. Responsabilitatea nu se poate externaliza.
Calul troian modern nu ascunde soldați. Ascunde incapacitatea structurală a unei clase politice de a accepta costul propriilor decizii.
Troia nu a ars când calul a intrat pe porți. A ars câteva ore mai târziu, când cetatea dormea convinsă că totul fusese câștigat. România nu suferă fiindcă nimeni nu vede pericolul. Suferă fiindcă aproape toți îl văd, îl calculează și decid că merită riscul, atât timp cât adversarul cade primul. Cetatea nu mai e cucerită din exterior. Se demolează metodic și aproape festiv din interior, de oameni care confundă permanent victoria tactică cu capacitatea de a construi ceva durabil.
În final, după 10 luni de guvernare avem în urmă aceeași cenușă. Diferența e că, spre deosebire de legenda lui Homer, în varianta noastră nu există nici măcar un Eneas care să plece să întemeieze ceva nou. Există doar aceiași actori care, după ce au dat foc cetății, se pregătesc să vândă resturile la fier vechi, convinși că au obținut, în sfârșit, victoria.
