Dieta sonoră: cum am ajuns să mâncăm plastic auditiv și să-i spunem „Artă”

E vineri seară. Ora la care adevărul se prelinge din sticlele de vin și se izbește brutal de realitatea de la radio. În fundal, „hitul verii” se târăște prin boxe ca un gândac pe care nu-l poți strivi: e peste tot, imun la bunul gust și fără coloană vertebrală.

Privești orașul prin fundul paharului. Realizezi ceva inconfortabil: muzica n-a mai fost de mult despre auz. E despre digestie. Industria muzicală românească nu mai produce artă. Produce carne la conservă. E un abator de creativitate cu norme de producție și termene de trimestru, unde piesa e livrată cu rigoarea unui gigant fast-food care lansează burgerul sezonului: picant cât să nu te doară, moale cât să nu fie nevoie să mesteci și „fresh” doar pentru că scrie pe ambalaj și are un filtru colorat pe internet. Totul e un tabel Excel, unde artistul e doar o mascotă corporatistă a unei fericiri obligatorii, un zâmbet alb de faianță care vinde zahăr pur pe post de mic dejun nutritiv. Smiley sau oricare alt rege al topurilor e fața de pe cutia de cereale, în timp ce tu stai la coadă cu gura căscată, comandând același parizer auditiv de zece ani. Aceeași rețetă, alt sos, aceeași lipsă totală de calorii spirituale.

Junk-food-ul îți păcălește stomacul că e plin, în timp ce celulele tale urlă de foame. Muzica de radio face exact același lucru cu neuronii tăi, doar că mai repede și cu mai mult zgomot de fundal.

Refrene repetate până când creierul se predă și le fredonează compulsiv, ca un simptom de sindrom Stockholm. Versuri de plastilină, proiectate să nu deranjeze niciun algoritm și să nu spună absolut nimic. Videoclipuri de zeci de mii de lei care maschează lipsa de idei. Primești refrenul, rima pentru postări, coregrafia de 15 secunde.

Satisface pe moment? Da. Te hrănește? Niciodată. Te golește? Metodic.

Industria vrea eficiență maximă cu efort minim. Așa a apărut Inteligența Artificială. E ieftină. Nu cere procente. Muzică fără ego, fără orgolii, fără riscuri, fără nimeni înăuntru.

Iar ca parastasul să fie complet: luăm vocea Mariei Tănase — femeia care a plâns pentru durerea unui neam întreg — și o aruncăm peste un beat de ritm fals, ca să sară tinerii la festivaluri sau să o asculte corporatiștii între două shot-uri. Comercial, e aur curat. Artistic, e o profanare. Dacă prinde, monetizăm. Dacă nu, ștergem. N-a existat. Radioul nu mai reflectă ce simțim. Ne dictează ce avem voie să simțim. Difuzarea repetată a aceluiași refren a devenit un experiment Pavlovian la scară națională. Familiaritatea a înlocuit emoția. Nu plângi pentru că versurile te ating; plângi pentru că ai auzit piesa de sute de ori și creierul tău a cedat.

  • Stairway to Heaven te ținea de mână patru minute înainte să te lovească în piept.
  • November Rain respira nouă minute, crescând ca o furtună care merita așteptată.

Astăzi? Dacă piesa nu explodează în primele 20 de secunde, producătorul intră în sevraj. Am educat publicul să aibă atenția unui peștișor de aur și ne mirăm că nimeni nu mai stă la masă.

Aici e marea iluzie: succesul nu se mai măsoară în recitaluri adevărate, cu bilete plătite de oameni care chiar vor să te audă. Concertul de primărie la ziua comunei nu e reper de valoare, ci o formă de asistență socială pentru artiști anesteziați.

Există o diferență fundamentală între un artist susținut de public și un funcționar cultural plătit din bugetul de borduri. Niciun „idol” de talie națională n-ar umple vreo sală polivalentă dacă publicul ar trebui să-și deschidă portofelul pentru bilet. Aprecierea s-a mutat în like-uri, vizualizări cumpărate și onorarii grase din bani publici, unde succesul se semnează pe tabelul cu prezența la mici și bere.

„Asta vrea publicul!” e scuza supremă a celor lași. E ușor să vinzi zahăr auditiv până se tocesc urechile. Dar ceea ce hrănești, crește. Am pompat atâta hit de vară în urechile oamenilor încât am creat rezistență la emoție. Am hrănit superficialitatea până când a devenit reflex, confort și așteptare.

Unele melodii sunt cicatrici. Altele sunt zgomot de fond în timp ce scrollezi pe WC. Vinul din pahar e încă real. Muzica de la radio? Plastic topit, turnat direct în urechi.

Iar tu continui să zâmbești în timp ce te golești, refren cu refren, pe dinăuntru.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *