România care performează, uneori în ciuda statului
Nicușor Dan a lansat un produs nou: naționalismul sănătos. Ambalaj discret, fără isterie, fără folclor de balcon, fără conspirații, cu respect pentru lege și instituții. Un fel de patriotism fără colesterol. Aplauze din sală.
Problema? Produsul există deja pe piață de treizeci și cinci de ani, fără etichetă, fără lansare de presă și, mai ales, fără el. Se numește România care lucrează. Vine în Dacia Logan și Duster, la Dedeman, în tramvaiul fabricat la Arad, în abonamentul Digi, în orice firmă românească ce reușește să producă ceva în timp ce statul îi explică, savant, cât de importantă e competitivitatea. Naționalismul sănătos nu a fost inventat la o conferință. A fost livrat, la termen, de oameni care nu știau că fac politică.
Naționalismul economic nu se strigă. Se bate la casă de marcat. Dacia nu e o siglă pentru discursuri prezidențiale, e un lanț industrial care plătește salarii fără să ceară aprobare de la Cotroceni. Dedeman a crescut fără ministru de „renaștere economică”. Tramvaiul din Arad nu ține discurs despre reindustrializare. Circulă. Și, spre deosebire de discurs, ajunge undeva.
Cumperi românesc competitiv nu ca să faci pomană patriotică, ci ca să-ți hrănești propriul ecosistem. Dacă cumperi prost doar pentru tricolorul de pe etichetă, nu e naționalism, e milă cu ambalaj naționalist. Statul nu a scris niciodată manualul ăsta. L-a scris piața, din lipsă de altă soluție.
Apoi sunt cei care chiar livrează. Echipele de robotică formate din adolescenți care ajung la finale mondiale cu bugete cât raionul de papetărie, cerând componente, nu sloganuri. Canotoarele vin acasă cu medalii cu o regularitate care ar trebui să fie jenantă pentru toți ceilalți. David Popovici a ajuns campion mondial într-o țară unde dezbaterea despre bazine durează mai mult decât umplerea cu apă a unuia. Ironie de manual: sportivul e de nivel mondial, bazinul rămâne de nivel local. Tenisul de masă, handbalul este din aceeași rețetă: muncă, disciplină, rezultat, fără conferință de presă înainte.
Acești oameni nu țin prelegeri despre România. O duc pe podium, iar imnul cântă doar pentru locul întâi.
Există și un naționalism care nu ridică vocea deloc: turistul autohton. Sovata, Bucovina, Apusenii, Delta, Transilvania, Dunărea, Marea. Fără lozinci, fără isterie. Merge, mănâncă, plătește, se întoarce. Banii ajung în pensiuni și restaurante, nu în comunicate. Singurul detaliu deranjant: drumul spre destinație pare gândit ca test de rezistență pentru amortizoare, nu ca infrastructură turistică. Dar asta nu intră în pachetul de lansare.
Și, la capătul mesei, fotbalul devenit marea religie națională. Singurul domeniu unde România reușește să transforme lipsa infrastructurii în tradiție și scandalul în produs media. Multă pasiune, puțină disciplină. Multă gălăgie, puțină performanță. Multă Generație de Aur, foarte puțin viitor. Un corner produce trei ore de scandal național. Un robot funcțional produce, cel mult, o poză cu primarul.
Conceptul de naționalism sănătos e o aspirație politică. România funcțională e deja un fapt împlinit, doar că fără branding. „Roboțienii” nu au discurs, au roboți. Canotoarele nu au retorică, au medalii. Popovici nu are campanie de imagine, are un bazin construit de altcineva, dacă are noroc. Antreprenorul nu ține conferințe despre competitivitate, încearcă doar să rămână în viață economic. Tramvaiul din Arad nu vorbește despre nimic. Circulă.
Și poate aici e gluma cea mai bună: statul care patentează acum eticheta „naționalism sănătos” e același stat care nu a construit bazinul, nu a dotat laboratorul, nu a asfaltat drumul spre stațiune, nu a scutit firma de un formular în plus. Un stat competent n-ar înota în locul lui Popovici. I-ar construi bazinul. N-ar face turism în locul românului. Ar face drumul.
România a lansat singură naționalismul sănătos, fără conferință de presă, acum treizeci și cinci de ani. Nu l-a numit așa. Nu i-a făcut logo. Nu i-a pus un slogan. Pur și simplu l-a practicat. În fabrici, în firme, în laboratoare, pe podiumuri și pe drumurile dintre ele. Statul a venit mai târziu să-i dea un nume.
Poate că asta e diferența dintre România care funcționează și România care se laudă că o va face: prima produce rezultate, a doua produce definiții.
