În România, „interesul național” este doar o etichetă lucioasă lipită peste un jaf de proporții cosmice. Politicienii îl invocă cu o solemnitate teatrală de fiecare dată când vor să fure fără a fi deranjați de întrebări, în timp ce publicul asistă la spectacol cu o resemnare cronică. În acest peisaj autohton, a pretinde o normalitate elementară nu mai este o cerință civică firească. Este un act de terorism împotriva absurdului de stat.
Degradarea începe metodic în școli. În timp ce discursurile oficiale laudă digitalizarea, elevii din mediul rural fac slalom printre bălți către aceleași latrine insalubre din curtea școlii. România educă viitorul cu unelte din epoca imprimantelor matriciale. Rezultatul este previzibil: sistemul nu livrează competențe, ci abandon școlar și analfabetism funcțional. Orice tentativă de modernizare reală este blocată rapid de o birocrație care se teme de performanță ca de o boală contagioasă.
În spitale, tragedia se joacă zilnic cu casa închisă. Pacientul român are șansa unică de a muri cu zile, asistat de bacterii intraspitalicești mai rezistente decât sistemul însuși. În tot acest timp, managerii numiți politic își confiscă secțiile pe post de moșii personale și privesc tehnologia modernă ca pe un moft exotic. Medicii tineri, în loc să reformeze sistemul, sunt reduși la rolul de secretari pentru fosilele din conducere. Cine vrea să facă medicină adevărată, pleacă în Vest. Cine rămâne, învață să supraviețuiască printre hârtii și lipsuri.
Brațul înarmat al legii are și el un reflex straniu: lovește rar și salută des. Poliția nu mai este un garant al ordinii, ci un element de decor la sindrofiile interlopilor locali. Justiția o urmează îndeaproape, deplasându-se cu viteza unui melc în comă. Un proces care durează un deceniu nu înseamnă dreptate. Este doar o glumă proastă administrată unor moștenitori care, după atâția ani, au uitat complet de la ce a pornit conflictul.
Tot acest mecanism defect este finanțat din banii unor contribuabili tratați cu un dispreț suveran. Responsabilitatea politică nu există. Ai mințit în campanie? Primești un nou mandat și o foarfecă proaspătă pentru tăiat panglici la autostrăzi imaginare. Transparența bugetară este interzisă prin omisiune, tocmai pentru a proteja un ecosistem fragil în care panseluțele de bordură se achiziționează la preț de piese NASA. Statul român produce opacitate la scară industrială; este singurul domeniu în care nu înregistrează pierderi.
României nu îi lipsesc resursele, ci o minimă decență la nivel înalt. Cetățenii s-au săturat de promisiuni festive recitate cu tricolorul pe piept, în timp ce țara este împărțită ca o pradă de război. Întrebarea finală nu mai este cum vom repara acest sistem, ci cât mai poate rezista un stat înainte ca lehamitea generală a populației să se transforme într-o prăbușire definitivă.
